Qui veut aller sur la Terre?

       Am nevoie să spun ce am păţit, ce mi s-a întâmplat şi cum mi s-a întâmplat. Vreau să dau mai departe impulsul pe care l-am primit...asta vreau! Asta dau:

          Buimăcită de evenimentele şi dispoziţiile ciudate ce-mi antrenau atât viaţa mentală cât şi cea afectivă într-un ritm din ce în ce mai alert şi mai enervant, tot căutam să mă smulg din şirul ordinar al zilelor însă nu mai ştiam cum s-o fac. Îmi doream un spaţiu confortabil, armonios, plin de linişte, în care să-mi etalez cărţile ce le am în mână, să-mi pot face pasienţele şi să-mi ghicesc o direcţie în viaţă. Puţin lucru, nu? Ideea-forţă pe care încercam să mi-o menţin în fundalul gândurilor era cea a paragrafului 3.02 din Tractatusul lui Wittgenstein: „Gândirea conţine posibilitatea situaţiei pe care o gândeşte. Ceea ce poate fi gândit, este şi posibil“(idee ce mi s-a împlântat mult mai devreme în suflet, dar care acum, cu ajutorul lui Wittgenstein, mi-a încolţit şi-n minte). Şi tot încercând să-mi plămădesc în gând o situaţie favorabilă, invitaţia n-a întârziat să apară: sora mea Ioana, profesor-diriginte, m-a chemat într-o excursie cu clasa ei, la munte, spunându-mi: „ai să vezi, îţi va schimba viaţa!“. În secunda următoare am acceptat să merg. Pe drum înspre Valea Drăganului (căci acolo creşte acel munte care poartă pe frunte cătunul Alunu, locul care-mi aştepta viaţa să mi-o schimbe) cu mişcări de cub Rubik, probam şansele ca cele trei zile pe care urma să le trec acolo să-mi fie într-atât de decisive precum spunea Ioana; muntele-l iubesc din copilărie, mă-ncânta faptul că acolo se ajunge doar cu barca, pe lacul de acumulare al barajului Drăgan, că acolo nu e electricitate, şi că acolo îl voi întâlni pe domnul profesor Sanislav, „omul locului“ cum îi spune sora mea, profund impresionată de fiecare întâlnire cu el. Mai multe nu ştiam, însă trepidam de curiozitate.
        Priveam pe geam, din maşină, cu gândul aiurea, când dintr-o dată, m-a atras în prezent aerul crud şi tare pe care începeam să-l respir tot mai adânc o data ce urcam în altitudine. Apoi am ajuns la barcă, ne-am îm-barcat şi după ce-au fost date câteva vâsle, mi-am făcut curaj să ating apa...da, era aşa cum mi-o aminteam: rece, vie, blândă. Aici mi s-a rupt şirul ce-l depănam de-atîta vreme şi-n timp ce urcam mica pantă înspre frumoasele case de lemn în care domnul profesor îşi primeşte vizitatorii, mi-am propus să privesc şi primesc cu inima deschisă, tot ce are să mi se-nfăţişeze de-acum înainte. Eram fericită că am ajuns acolo. Am cunoscut bărbaţi şi femei, deopotrivă de harnici şi vioi, care deşi trăiesc în oraş, sunt chemaţi de acelaşi dor înspre natură, înspre munte, stâncă, apă, foc şi cânt. Mult după miezul nopţii, după ce somnul i-a chemat pe toţi în case, am rămas privind în jocul jarului şi mi-am dat un scurt examen de conştiinţă: Ce şi cum simt? Simt viaţa şi o simt zvâcnindu-mi în sânge. Oare aş putea să fiu într-o astfel de conştiinţă de sine, în fiecare moment al vieţii ce urmează s-o trăiesc? N-am ştiut să-mi răspund, însă am adormit bucuroasă că mi-am pus această întrebare.

         Chiar dacă în zilele ce-au urmat n-am făcut mare lucru, am făcut totuşi, tot ce mi-am propus şi cum puteam mai bine: am privit şi am primit, iar lectura „Muntelui vrăjit“ nici că se potrivea mai fix cu atitudinea ce-ncepeam s-o iau, mai ales faţă de cei de la vale. Îmi doream să rămân acolo.

Între timp, aflasem că profesorul e colecţionar de obiecte tradiţionale româneşti şi că are chiar şi un mic muzeu pe-acolo, pe undeva, în care urma să intrăm chiar înainte de plecare. M-a bucurat această veste pentru că îmi place tare mult să văd şi să ating obiecte cu o asemenea încărcătură spirituală; prezenţa unor astfel de lucruri în câmpul meu perceptiv, ca şi a naturii, de altfel, îmi dă o puternică senzaţie de vatră, de întoarcere acasă, de obârşie. Ei bine, dar se apropia ora plecării şi eu nu-mi găseam viaţa schimbată?! Ba mai mult, chiar m-a îmbufnat un pic naivitatea cu care-am crezut în vorbele soră-mii...şi pe seama cui, mă rog, pusesem eu această schimbare? Astfel, cu această nedumerire amăruie, am intrat în muzeul domnului Sanislav şi, ghici ce mi-a fost dat să simt? Emoţie! Emoţie ca de îndrăgosteală am simţit în faţa unor vase de lut, oale şi ulcele, ştergare, unelte de tors, meliţe, scărmănători şi unde mai pui că celelalte fete erau îmbrăcate în costume populare româneşti, autentice, şi stăteau aşa, mândre şi frumoase, pe laviţa din odaia scundă, ticsită cu aceste comori strămoşeşti.

          Ce-a urmat a fost poveste: omul locului, îmbrăcat de-asemenea în straie de sărbătoare, sprijinit în bâta ciobănească din lemn de corn, îndreptată, albită şi încrustată prin meşteguri vechi de când lumea, ne-a povestit alene despre câteva dintre obiectele ce-au ajuns la el, ne-a dat lecţii de istorie, de etnografie şi paleogeneză, ne-a vorbit despre simbolurile ancestrale, despre studiile pe care le-a făcut în această direcţie Marija Gimbutas (un reputat istoric şi arheolog de la Harvard), iar apoi, cu caldă şi modestă minunare în glas, ne-a spus că scrierea sacră a apărut pentru prima oară în istorie, nu în Sumer, aşa cum se învaţă la şcoală, ci în Carpaţi, la vechea populaţie carpato-dunăreano-pontică...
Si brusc, a trebuit să plecăm. Domnul profesor, luntraş  pentru această gură de rai, ne-a readus pe tărâmul lumesc. Nu ştiu sigur cum m-am trezit deodată în tren, dar am continuat să privesc pe geam şi în ochi, să primesc din geam şi din ochi, iar în clipa în care mi-am cercetat din nou sufletul, mi l-am găsit decis, schimbat deci. Ce minune!

Promit că voi studia mai mult şi vă voi împărtăşi mai multe din cele ce le voi afla, iar pentru acum vă las concluzia unor lungi ani de cercetări: Marija Gimbutas spunea că arealul Dunării de Jos este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă şi scriere sacră, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului.
Mulţumesc!

PS : Titlul acestui articol este o replică dintr-un film foarte frumos care se numeşte „La Belle Verte“. Căutaţi-l şi vizionaţi-l.